Pentru că, nici Biserica primară şi nici Sfinţii Părinţi nu le-au tălmăcit ca fiind o alternativă la „mâncarea şi băutura cea cu nevrednicie”, alternativă ce constă în abţinerea de la Sfânta împărtăşanie, nu le-au tălmăcit în sensul ca respectul pentru Taină şi teama a nu o pângări să aibă ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident că nu aceasta a dorit Sfântul Apostol Pavel să spună, pentru că într-adevăr găsim în Epistolele sale, în îndemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care în realitate constituie baza „eticii” creştine şi izvorul spiritualităţii creştine.
„Sau nu ştiţi”, scrie Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, „că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ: slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni, VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neîncetate adresate de Sfântul Apostol Pavel creştinilor: noi trebuie să trăim în conformitate cu ceea ce s-a „întâmplat” cu noi în Hristos; tocmai de aceea noi putem trăi astfel numai pentru că aceasta a avut loc în noi, pentru că mântuirea, izbăvirea, împăcarea şi „cumpărarea cea cu preţ” ne-au fost deja dăruite iar noi nu suntem „ai noştri”. Noi putem şi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră numai pentru că am fost mântuiţi. Trebuie întotdeauna şi în tot timpul să devenim şi să fim ceea ce — în Hristos — suntem deja: „Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu (I Corinteni, III, 23).
Această învăţătură a Sfântului Apostol Pavel este de o importanţă crucială pentru viaţa creştină în general şi pentru viaţa sacramentală în particular. Ea descoperă tensiunea esenţială pe care se bazează această viaţă, de unde ea îşi trage seva şi care nu poate fi îndepărtată pentru că aceasta ar însemna părăsirea şi, în acelaşi timp, mutilarea majoră a credinţei Bisericii înseşi: încordarea ce se află în fiecare din noi între „omul cel vechi care este corupt de poftele cărnii” şi „omul cel nou, înnoit după chipul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om” prin moartea şi învierea Botezului; între darul vieţii noi şi efortul de a ne apropia de El şi de a-L face al nostru; între harul „ce nu este dat cu măsură” (Ioan, III, 34) şi măsura neîncetat deficitară a vieţii mele duhovniceşti.
Dar apoi, primul şi cel mai important rod al întregii vieţi şi spiritualităţi creştine, aşa cum se întâmplă la sfinţi, nu este sentimentul şi conştientizarea vreunei „vrednicii”, ci a unei nevrednicii. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât devii mai conştient de nevrednicia ontologică a întregii făpturi înaintea lui Dumnezeu, de darul Său către noi. O astfel de spiritualitate este absolut incompatibilă cu ideea de „merit”, cu orice care ne poate face, în sine şi prin sine, „vrednici” de acel dar. Căci, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept… Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos, a murit când noi eram încă păcătoşi…”(Romani, V, 6-8). A „măsura” acel dar cu meritele şi vrednicia noastră este începutul acelei trufii duhovniceşti care este adevărata esenţă a păcatului.
Această tensiune îşi are centrul şi, de asemenea, izvorul în viaţa sacramentală. Aici, în timp ce ne apropiem de dumnezeieştile Daruri, devenim conştienţi iară şi iară de dumnezeiescul „năvod” în care am fost prinşi şi din care, după raţiunea şi logica omenească, nu există scăpare. Căci dacă, din cauza „nevredniciei” mele, nu mă apropii de dumnezeieştile Daruri, resping şi refuz dumnezeiescul dar al iubirii, împăcării şi vieţii, mă excomunic pe mine, căci „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan, VI, 53). Totuşi, dacă „mănânc şi beau cu nevrednicie”, mănânc şi beau osânda mea. Sunt osândit dacă nu primesc şi sunt osândit dacă primesc, căci cine a fost vreodată „vrednic” să fie atins de dumnezeiescul Foc şi să nu fie mistuit?
Încă o dată, din această capcană nu există scăpare prin intermediul judecăţilor omeneşti atunci când folosim pentru dumnezeieştile Taine criteriile, măsurile şi raţionamentele noastre omeneşti. Este ceva înspăimântător, din punct de vedere duhovnicesc, în conştiinţa liniştită şi curată cu care episcopii, preoţii şi laicii deopotrivă, şi în special acei” care pretind a fi iscusiţi în „cele ale sufletului”, acceptă şi apără ca pe ceva tradiţional şi vădit situaţia sacramentală actuală: aceea în care un membru al Bisericii este considerat a fi „îmbunătăţit” dacă pentru cincizeci şi una de săptămâni nu s-a apropiat de Sfântul Potir din cauza „nevredniciei” sale, iar atunci, în cea de-a cincizeci şi doua săptămână, după ce a săvârşit câteva rânduieli, să treacă printr-o spovedanie de patru minute ca apoi să se reîntoarcă imediat după primirea împărtăşaniei la „nevrednicia” sa. Este înspăimântător pentru că această situaţie respinge atât de evident ceea ce constituie adevăratul sens şi, de asemenea, Crucea vieţii creştine descoperită nouă în Sfânta Euharistie: imposibilitatea de a adapta creştinismul la măsurile şi capacităţile noastre; imposibilitatea de a-l primi după rânduielile lui Dumnezeu şi nu ale noastre.
Care sunt aceste rânduieli? Nicăieri nu le găsim mai bine exprimate decât în cuvintele pe care preotul le rosteşte în timp ce înalţă Sfântul Disc şi care în Biserica primară erau cuvintele invitaţiei la primirea Sfintei împărtăşanii: „Sfintele Sfinţilor” cu aceste cuvinte şi de asemenea cu răspunsul credincioşilor la acestea — „Unul Sfânt, Unul Domn lisus Hristos… — judecăţile omeneşti în întregime se apropie de sfârşit. Cele sfinte, Trupul şi Sângele lui Hristos, sunt numai pentru cei ce sunt sfinţi. Dar nimeni nu este sfânt decât Unul Sfânt lisus Hristos. Şi astfel, la nivelul jalnicei „vrednicii” omeneşti, uşa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi şi care ne-ar face „vrednici” de acest Dar Sfânt. într-adevăr nimic, cu excepţia Sfinţeniei lui Hristos însuşi pe care El în nesfârşita sa dragoste şi milostivire ne-a împărtăşit-o şi nouă, făcându-ne „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt” (I Petru, II, 9). Sfinţenia Sa şi nu a noastră este aceea care ne face sfinţi şi astfel „vrednici” a ne apropia şi a primi Sfintele Daruri. Căci aşa cum Nicolae Cabasila spune în comentariul său asupra acestor cuvinte: „nimeni n-are de la sine însuşi sfinţenia, pentru că aceasta este rezultat al virtuţii omeneşti, ci toţi o avem de la şi prin Hristos. Atunci când pui sub soare mai multe oglinzi, toate strălucesc şi răsfrâng raze de ai crede că se văd mai mulţi sori, dar în realitate unul este soarele care se răsfrânge în toate…”.
Acesta este atunci importantul „paradox” al vieţii sacramentale. Ar fi o greşeală, totuşi, să o limităm numai la Taine. Păcatul pângăririi de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel atunci când menţionează faptul de „a mânca şi a bea cu nevrednicie”, cuprinde întreaga viaţă, pentru că întreaga viaţă, omul în întregime, trup şi suflet, au fost sfinţite de Hristos şi făcute sfinte, şi fiind sfinte „nu ne aparţin”. Singura întrebare adresată omului este dacă doreşte şi dacă este pregătit să primească, în smerenie şi ascultare, această sfinţenie dată lui, din dragoste şi din nemărginita milostivire, mai întâi ca şi Crucea pe care el trebuie să răstignească pe omul cel vechi cu patima şi stricăciunea sa, ca ceea ce-l judecă permanent, şi apoi ca har şi putere de a lupta neîncetat pentru creşterea omului nou în el, a acelei vieţi noi şi sfinte la care a fost făcut părtaş. Participăm la Sfânta împărtăşanie numai pentru că am fost făcuţi sfinţi de către Hristos şi în Hristos; şi participăm la aceasta pentru a deveni sfinţi, adică, pentru a plini darul sfinţeniei în viaţa noastră. Atunci când nu realizăm aceasta, „mâncăm şi bem cu nevrednicie” — când, cu alte cuvinte, primim împărtăşania gândindu-ne la noi ca fiind „vrednici” prin noi înşine şi nu prin sfinţenia lui Hristos; sau când primim împărtăşania fără a o raporta la întreaga viaţă ca raţiune a ei, şi, de asemenea, ca putere a transformării vieţii, ca iertare, ca intrarea inevitabilă pe „cărarea cea îngustă” a nevoinţei şi a strădaniei.
A realiza aceasta, nu numai cu mintea noastră ci cu întreaga noastră fiinţă, a ne conduce în acea pocăinţă care singură ne deschide uşile împărăţiei, acestea reprezintă adevăratul sens şi cuprins al pregătirii noastre pentru Sfânta împărtăşanie.
”Postul cel Mare, pași spre Înviere”, Alexander Schmemann