Marele Antonie nu a stabilit la întâmplare ordinea canoanelor. Toate au o dezvoltare firească, formează o întreagă clădire. Un înţeles se dezvoltă în următorul. Mai înainte ne-a spus că, dacă nu vrem să ne întoarcem la vechea noastră viaţă, atunci să nu fim lacomi la mâncare. Lucrul acesta are importanţă pentru a trece la canonul de mai sus. Cine începe să-şi piardă legătura cu pocăinţa suferă un dezechilibru: mai întâi se dedă la mâncare, apoi la vorbărie şi, în cele din urmă, la încercarea de a atrage dragostea celorlalţi, de a ajunge centrul atenţiei, de a voi să fie ceva în mediul lui. Dar nimeni nu-l recunoaşte, pentru că fiecare este aplecat spre propriile sale probleme, spre propriile lui griji, spre propria sa viaţă. Şi aşa începe să se îmbolnăvească…!
Dacă vrei viaţa cea nouă, leapădă, mai întâi, lăcomia pântecelui şi, apoi, străduieşte-te să te osteneşti cât poţi mai mult. Osteneala ta este munca pe care o faci, canonul tău, slujba de la biserică. Îţi sporeşte osteneala, rugăciunea, postul, duhul de comuniune? Te iubesc toţi fraţii? Dacă da, atunci Dumnezeu îţi va dărui isihia, premisele nepăcătuirii.
Noi, oamenii, suntem nemulţumiţi de toate, nicicând nu-I vom spune „mulţumesc” lui Dumnezeu. De-ar coborî chiar şi îngerii şi Maica Domnului ca să ne lumineze şi să ne întărească şi să ne binecuvinteze, nici atunci nu vom fi mulţumiţi. Când vor pleca, o să ne exprimăm nemulţumirea: „De ce a plecat Maica Domnului? Ce-am făcut?” Avem nevoie de isihie, de siguranţa Sfântului Duh în inima noastră.
Isihia este atmosfera lăuntrică şi exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredinţare, dintru adâncuri: „Awa! Părinte!” (Gal. 4, 6). În inima noastră este Dumnezeu însuşi. Acolo mărturiseşte şi îşi descoperă prezenţa şi dumnezeirea Sa.
Isihia, pacea sufletului, putinţa ca cineva să-L trăiască pe Dumnezeu în mod liniştit au fost pierdute prin păcat. Omul nu mai găseşte nicăieri isihie, nici în chilie, nici la rugăciune. Se roagă şi simte că rugăciunea nu-i este auzită de Dumnezeu, Şi atunci nu-şi află odihna nici în singurătate, nici în societate. Desigur, societatea nu odihneşte niciodată. Numai simţirea unităţii trupului unic al lui Hristos poate să ne odihnească. Astfel, omul se chinuie neîncetat şi strigă: „Om nenorocit ce sunt!” (Rom. 7, 24). Ostenelile i se par grele. Dar Sfântul spune: să nu vrei imediat desfătarea, bucuria, să nu vrei să redobândeşti de îndată dreptatea de la început, pentru că ai zdrenţuit-o. Acum călătoria ta, cărarea ta sunt durerile şi, după mulţimea durerilor tale, vei primi isihia, pacea şi harul (cf. Ps. 93, 19).
Omul însă, în timp ce el însuşi e de vină pentru că păcătuieşte, în timp ce spune de fapt: „Depărtează-Te de mine, Dumnezeul meu!” (Iov. 21, 14), atunci când se întoarce, are pretenţii de la Dumnezeu, vrea totodată şi restaurarea lui. Dacă Dumnezeu ar face asta, ar fi pierdută orice nădejde de mântuire şi omul ar ajunge un monstru. Singurul lucru care-l poate face ceara topită şi tămâie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu sunt durerile, osteneala. Primeşte deci osteneala, deoarece tu singur ai adus-o în existenţa ta! Nu te feri de osteneli, pentru că altfel nu găseşti odihnă, bucurie, pace. Când vei osteni, cum zic Psaltirea şi Părinţii, vei primi degrab pe Sfântul Duh, tihna privegherii şi a păcii, odihna isihiei. Fii sigur – zice Dumnezeu – că îţi va : dată isihia de îndată ce sufletul tău va fi pregătit! Atât timp cât nu ţi-o dau, înseamnă nu eşti pregătit. Dacă ţi-o voi da, îţi fi spre pierzanie. Tu luptă-te, pentru că acum înfăţişarea ta înaintea Mea sunt neîncetatele tale osteneli! Acesta este martiriul tău, aceasta este calea ta.
Osteneala şi credinţa că stăm înaintea lui Dumnezeu, Că ne vede şi ne miluieşte, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că ştim că „nu este nici de la cel ce voieşte, nici de la ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte” (Rom. 9, 16). Vai şi amar dacă isihia şi pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta – zice Dumnezeu -, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană şi să trăiască” (Iez. 18, 23).
Acest Dumnezeu trăieşte pe de-a-ntregul numai şi numai să ne odihnească! Altfel, nu ne-ar fi adus la viaţă! Căci pentru a ne aduce la viaţă – pentru aceasta El este. Ce nădejde! Ce tihna ne dă! Oricât de puţină minte curată şi oricât de puţină inima curată de-am fi avut, am fi strigat: Un astfel de Dumnezeu există, şi eu n-am putut să-L înţeleg până astăzi! „El poartă grijă de mine” (1 Ptr. 5, 7)! El a hotărât aceasta, a făgăduit-o şi o va face cu noi. Atunci eu ce fac? Eu sufăr, mă lupt, strig, mă chinui, dar ştiu sigur că toată această suferinţă este o călătorie dumnezeiască, împreună cu mine este însuşi Dumnezeu, Dumnezeu Care miluieşte, şi este exclus să facă altceva cu mine decât să mă mântuiască.
Aşadar, când eu îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu şi cred în El, atunci iubesc osteneala. Când însă îmi iubesc sinele şi vreau odihnă, şi nu slava lui Dumnezeu, atunci osteneala mea este un chin, pentru că nu-mi satisface egoismul, adică faptul de a ajunge un mare om în această viaţă.
Ca să ne încredinţăm de câtă vrednicie are osteneala şi truda, ne vom referi la trăirea pe care a avut-o cineva în vremea rugăciunii: „Am început să spun rugăciunea cu şiragul de metanii. Mă străduiam să îmi cobor mintea în inimă, dar mi se părea că respiraţia mi s-a oprit. Nu m-am oprit. Am inspirat adânc de câteva ori şi mi-am continuat strădania. După puţin timp, nu mai era nevoie de niciun efort. Simţeam că rugăciunea iese din inimă într-un ritm continuu.”
Rugăciunea nu este propria noastră reuşită, ci o căutare şi o găsire. Căutarea aduce găsirea. În timp ce încerca să găsească rugăciunea, ea a izbucnit, aşa cum ţâşneşte apa într-o fântână arteziană, când îi deschizi robinetul.
„Atunci m-am umplut de bucurie multă, pentru că am văzut că sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace şi de veselie.”
Dacă mai înainte se ostenea şi trudea, acum zice: „Sunt înconjurat cu totul de bucurie, de pace şi de veselie.” Bucuria, pacea şi veselia au aproape acelaşi înţeles, dar omul încearcă să-şi traducă trăirea folosind multe cuvinte, dar fără să reuşească.
„Pe când alteori nu puteam să stau nemişcat pe scaun nici măcar un sfert de oră, acum am văzut că au trecut două ore întregi şi nu m-am clintit de la locul meu.”
Aşa se întâmplă când harul iese dinlăuntrul nostru. Pe noi însă trebuie să ne intereseze osteneala, nu rezultatele. Fratele nu va primi răsplată pentru că dinlăuntrul său au izvorât apele harului, ci pentru osteneala lui. Cu cât mai mult ne ostenim, cu atât mai mult vom fi răsplătiţi, chiar dacă fratele acesta sau altul au fost răsplătiţi mai repede decât mine. Nu are importanţă când vom primi harul, ci care va fi rezultatul, premiul final, pe care ni-l va da Dumnezeu.
Să mai relatăm încă o trăire frumoasă, care arată importanţa ostenelii.
„Fiecare cateheză mă umple de atâta bucurie, încât nu găsesc cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Vreau atât de mult să împlinesc cuvintele pe care le aud, dar mă tem că pe cele mai multe le voi uita.”
Oamenii din lume se chinuie foarte mult hotărându-se care păcate să le îndepărteze. Dar cine poate să oprească păcatele? Sau, zic ei, astăzi voi dobândi răbdarea şi smerenia. Iar apoi se tot iscodesc pe ei înşişi dacă le-au câştigat.
„Doresc ca în practică inima să vorbească mai puternic decât mintea. Într-adevăr, desăvârşirea nu este ceva de nepătruns, ceva nesigur, de neatins şi de nerealizat.”
Când oamenii vorbesc despre desăvârşire şi viaţă duhovnicească, li se pare tuturor că ceva-ceva au şi ei. Dar desăvârşirea nu este un lucru de nepătruns, de neatins. În lume laşi păcatul, dar, în cele din urmă, trăieşti în mijlocul păcatului, în griji, între spini, cum zice pilda (cf Mt. 13, 7), şi îndată ce pui mâna pe desăvârşire, o şi înşfaci, pentru că nu poţi să rabzi spinii. Desăvârşirea ţi se pare de neatins, de nerealizat. Ea este însă ceva care se potriveşte cu viaţa noastră de zi cu zi. Aşa cum se potriveşte capacul pe oală, tot aşa se potriveşte şi desăvârşirea cu viaţa monahală.
„Asta îmi dă multă bucurie, pentru că dorul după desăvârşire nu este o iubire de slavă.”
Pentru oamenii care se feresc de osteneală şi se preocupă de ceea ce le va da Dumnezeu, lor sau altora, dorul după desăvârşire reprezintă iubire de slavă. Aceştia se plâng lui Dumnezeu că altora le dă, iar lor nu. Iubitorul de slavă se uită la rezultate, cel smerit la osteneală.
Dorul după desăvârşire nu este o iubire de slavă, nici o nădejde viitoare. Nu este un loc interzis, nu este ceva pe care vrei să-l prinzi şi nu poţi. Devine o trăire palpabilă. Dar deşi este o trăire palpabilă, totuşi nu-şi pierde caracterul sfânt şi dumnezeiesc. Desăvârşirea, viaţa duhovnicească sunt Dumnezeu însuşi. Toate pe care le spune Marele Antonie sunt dovedite psihologic şi scripturistic. Sfântul vorbeşte în mod simplu. Tu, zice, nu te feri de osteneli, şi atunci sfârşitul lor va veni tocmai când trebuie. Dumnezeu îţi va opri medicaţia atunci când trebuie.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie, Editura Egumenița, 2015