Știți că postul este prima porunca dată de Dumnezeu omului. Când l-a creat pe om, i-a spus: “Nu vei mânca acest fruct, căci în ziua în care vei mânca, cu moarte veți muri“. Cu alte cuvinte i-a dat porunca ascultării, nu pentru că ar fi fost rău pomul cunoașterii binelui și răului, pentru că spune Sf. Grigorie Teologul, nu a făcut ceva rău, nici nu i-a interzis omului să mănânce ceva din pizmă, fiind El pizmaș. Dumnezeu nu este cauza răului, dar omul era în creștere, nu era într-o asemenea stare, încât să poată mânca din fruct, pentru că spune Sf. Grigorie Teologul că pomul acesta era în realitate vederea lui Dumnezeu.
Omul ar fi mâncat din pom și aceasta era îndumnezeirea, comuniunea absolută a omului cu Dumnezeu, în limitele relativului. Dar omul nu era capabil încă. E ca în cazul asemenea pruncului care se naște, și nu poate mânca îndată mâncare tare, trebuie mai întâi să bea laptele mamei sale, trebuie să mănânce anumite alimente, care sunt foarte simple și treptat, pe măsură ce organismul crește, atunci poate să mance și mâncare tare. Deci, când Dumnezeu a spus: “Nu veți mânca din acest rod, din pom“, a făcut-o pentru că trebuia să-l încerce, omul trebuia să fie încercat și ar fi mâncat la timpul potrivit și aceasta ar fi fost îndumnezeirea lui. Aceasta este tâlcuirea pe care o dă Sf. Grigorie Teologul și, firește, toți Părinții Bisericii.
Deci, la începutul omului, prima poruncă a fost porunca postului. Omul nu a ascultat porunca lui Dumnezeu și îndată a venit moartea duhovnicească, adică omul s-a despărțit de Dumnezeu. Ceea ce numim păcat nu este pur și simplu o stare, aș spune, la nivelul sentimental și moral, nu e doar o faptă pe care o săvârșim. Păcatul este îndepărtarea de Dumnezeu, Care este Lumina. Când cineva se îndepărtează de lumină, cade în întuneric. Astfel, Dumnezeu este Lumina și prin păcat, adică prin încălcarea poruncii, s-a pierdut comuniunea omului cu Dumnezeu și omul a căzut într-un întuneric greu. Adică, a avut loc ruptura dintre om și Dumnezeu, s-a despărțit, în sensul că omul a încetat să mai fie luminat, apoi s-a rupt întru sine însuși neamul omenesc, adică bărbatul s-a rupt de femeie. Ați văzut, atunci când Adam s-a trezit din somn și a văzut-o pe Eva, îndată s-a bucurat și a zis: “Aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea“. Este ceva al meu, din mine a provenit. Insă, când a păcătuit, ce a spus? “Femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a făcut să păcătuiesc“. Nu a spus “femeia mea“, „cea din coasta mea“. Ce înseamnă asta? Ruptura dintre bărbat și femeie. Apoi, a avut loc ruptura dintre om și făptură, pentru că întreagă făptură s-a sălbăticit, și toate acestea de la ce? De la încălcarea poruncii postului.
Deci, vine acum Hristos, are loc întruparea lui Hristos, și ne învață, ne-a învățat postul. Iar Hristos și Apostolii, de ce au învățat postul? Pentru că acum, prin post, prin înfrânarea de la mâncăruri, și mai cu seamă de la anumite mâncăruri, pe de o parte facem ascultare de Biserică, pentru că ne-o spune Biserica, și, deci, trebuie să facem ascultare de Biserică, pe de altă parte, prin post, va începe treptat să se tămăduiască lăuntric ființa noastră și începem să ne unim cu Dumnezeu, cu frații noștri, cu făptura. În ce sens? În sensul că recunosc că neținerea poruncii, neținerea postului a avut ca rezultat căderea – post în greacă înseamnă “nu mănânc”, adică flămânzesc puțin, nu e o simplă consumare selectivă a mâncărurilor – în așa fel încât mintea mea să se elibereze de dependența de făptură și de mâncăruri și să se îndrepte către Biserica și apoi către Dumnezeu.
Pentru că, atunci când spunem: “Este postul Crăciunului, deci, nu mâncăm carne; Biserica, Părinții ne-au spus că nu vom mânca carne, decât dacă există o nevoie specială“, atunci mintea mea se îndepărtează de carne, nu că ar fi rea carnea, dar pentru că eu sunt absolut dependent de aceasta. Pleacă mintea de la acest obiect material, se îndreaptă către Biserică, și prin Biserică se ridică la Dumnezeu. Și, cumva, ceea ce nu a făcut Adam înainte de cădere, care a desființat legea postului, încep să țin eu, așa încât mintea mea să se îndrepte către Dumnezeu. Prin urmare, spune Părintele Sofronie: “postul, nevoința au caracter ipostatic“, adică nu fac doar o selecție a mâncărurilor, ci miza este ca mintea mea se îndepărtează de făptură și se îndreaptă către Dumnezeu. Și o fac pentru Dumnezeu, și o fac pentru că mi-o spune Biserica.
Și în felul acesta se tămăduiesc și dorințele mele, de pildă, am poftă să mănânc în acest moment, dar nu o voi face, nu voi mânca, pentru că nu vrea Dumnezeu, nu vrea Biserica, îndată se tămăduiește dorința, se tămăduiește gândul, și dincolo de nevoința trupească a postului, există și nevoința duhovnicească a postului. Adică, acum ne aflam într-o perioadă: Postul Crăciunului, al Paștelui, nu mănânc anumite mâncăruri, iar în același timp trebuie să mă lipsesc și de altceva care mă duce la păcat. Există un mod de viață. Văd ce este acel ceva care îmi dă dependența de lume și mă lupt să mă eliberez de acel lucru.
Am auzit de la un teolog, Schmemann spunea asta, a scris ca Postul Mare este un mod de viață. Si spune: “când eram în Rusia, când începea Postul Mare, părinții noștri ne spuneau “de acum nu mai cântăm la pian”, tot Postul Mare. Si “luam pianul“, spune Schememann, “și îl duceam și îl închideam undeva și îl mai scoteam de Paște“. Pianul e de vină? Nu e de vină pianul, dar trebuie ca omul să învețe să se elibereze puțin de lucrurile create și să aibă comuniune cu Dumnezeu.
Si astfel există postul de mâncăruri, și există postul de patimi, acesta este adevăratul post, după cum spune Vasile cel Mare. Adevăratul post acesta este: “înfrânare de la mâncăruri, înfrânare de la dorințe“ și strădania ca întreaga lume sufletească și trupească să revină pe direcția omului către Dumnezeu. Să dau doar un exemplu: când rușii sau americanii lansează o rachetă în spațiul cosmic, sau un satelit, au posibilitatea să-l controleze, iar când văd că acesta își schimbă traiectoria îl readuc pe traiectoria inițială. Si, au posibilitatea, de aici, de pa Pământ, să îl controleze și să îl readucă pe traiectorie. Postul asta înseamnă, este readucerea omului la mișcarea sa către Dumnezeu.
IPS Hierotheos Vlachos